Despre recunostinta
Datoriile ce privesc recunoștința
Datoria noastră către familie, societate, rasă etc…
Omul a primit de la părinții săi corpul, viața ( să spunem viața, deși nu ei sunt aceia care au creat-o), hainele, hrana, locuința, educația…Este o întreagă datorie acumulată care trebuie plătită. Mulți copii refuză să o recunoască; ei își critică părinții, li se opun, îi urăsc chiar…Este nedrept. Părinții i-au iubit, au suferit pentru ei, i-au hrănit, i-au îmbrăcat, i-au protejat, i-au îngrijit atunci când au fost bolnavi, s-au ocupat de educația lor. Deci omul are mai întăi o datorie către părinții săi.
Apoi, omul are de asemenea o datorie către societate sau națiunea căreia îi aparține, fiindcă aceasta i-a oferit o întreagă moștenire de cultură și civilizație, cu muzee, biblioteci, laboratoare, teatre…Ea îi pune la dispoziție trenurile, vapoarele sale, avioanele, medicii săi ca să îl îngrijească, profesorii ca să îl instruiască, armata sa…și chiar și jandarmii săi pentru a-l proteja!
Mai departe, el este dator rasei sale, fiindcă aceasta i-a dat o culoare pielii, o structură fizică și psihică, o mentalitate.
Și acestea nu sunt toate, omul a contractat datorii de la planetă, de la pământul care l-a hrănit și l-a susținut, de la întreg sistemul solar ( fiindcă datorită soarelui și planetelor noi suntem susținuți fără încetare), de la întreg universul, și în sfărșit de la Domnul.
Cei mai mulți oameni nu fac decât să ia fără să fie conștienți de imensitatea datoriilor lor…Dar discipolul caută să fie conștient de datoriile sale și să le achite. De aceea, el își iubește mai întăi părinții, îi ajută și le face bine ca să le dea ce le datorează. El dă de asemenea ceva societății, națiunii, întregii omeniri, sistemului solar, întreg cosmosului, și în sfărșit Domnului. Prin activitatea sa, prin gândurile, sentimentele sale, el oferă fără încetare tuturor lucruri bune, iar natura îl recunoaște ca pe o ființă inteligentă.