Transmisia școlilor tradiționale japoneze

Comparație între transmisia școlilor tradiționale japoneze si sistemul Usui Reiki Ryoho

Sebastian Micu

Ideea de a scrie acest articol îi aparține prietenului și Maestrului meu de Reiki, Mihai, care, văzând că nu reușește să mă urnească cu traducerile unor texte, mi-a sugerat să pun cap la cap diverse informații si experiențe personale pe care le-am acumulat ca urmare a contactului direct cu maeștrii din Japonia, practicii artelor marțiale tradiționale și a altor căi adiacente. Îi mulțumesc pe această cale, pentru sprijin și încredere.

 Nu sunt specialist în istoria Japoniei, însă încerc să înțeleg practica, fie ea marțială sau spirituală, dincolo de formele aparent rigide (型 kata = formă, matriță, tipar). Astfel, se ajunge la o practică a sincerității, cu inima, unde forma este păstrătoare a ceva mult mai complex decât o mișcare executată mecanic… Sa începem cu un exercițiu de imaginație:

Ce ne vine in minte când spunem Japonia ?

Poate Sushi sau delicatețea si precizia mișcărilor în arta Ceremoniei Ceaiului? Arta aranjării florilor după anumite principii bine stabilite, Ikebana sau Zen? Masivii luptători de Sumo sau poveștile cu Samurai? Muntele sacru, Fuji sau Sărbătoarea Florilor de Cireș? Arta împăturirii hârtiei, Origami, pentru a creea diverse figurine sau mai modernele benzi desenate Manga? Bogăția de metode și tehnici terapeutice și de dezvoltare spirituală ce își au rădăcini profunde în tradiția budistă, daoistă și shintoistă? Lista ar putea continua în funcție de afinitățile fiecăruia cu spațiul nipon.

            Totuși, toate aceste arte, fie că e vorba de Ceremonia Ceaiului, Arta războiului sau Zen, au ceva în comun care le definește pe fiecare ca stil, caracteristici și unitate. Acel ceva este transmisia sau curgerea (流 nagare (v.) – a curge) care adaugat la numele unei tradiții devine RYU (流 ryu (s.) – continuitate, mod curent de a gândi, tendință, cursul evenmentelor) .     

A traduce sensul unei ideograme din japoneza intr-o limbă europeană doar printr-un singur cuvânt, nu numai ca nu redă înțelesul exact al semnului respectiv, însă îi sărăcește mult din valoarea și funcția lui în cadrul contextului. 

Aș vrea să mă opresc puțin asupra semnului , care după cum scriam mai sus, poate fi verb sau substantiv, în funcție de context. Până să îl traducem ca ”școală”, haideți să ne uităm mai îndeaproape la părțile care compun ideograma:

流  

radicalul care sugerează ”3 picături de apă” care cad, dă sensul general al ideogramei și implică ideea de fluid, curgător, ceva care se mișcă

“cap” ca și parte a corpului, dar și cu sensul de ”conducător”, ”șef”

”privat”, ”personal”

”curgere de apă”, ”albia unui râu”

Acum, dacă încercăm să punem toate bucățile puzzle-ului la locul lor, sensul ar fi de ”ceea ce curge (informația, cunoșterea) dar este știut sau ținut secret doar de o persoană care este și conducătorul familiei sau clanului”.

Revenind la transmisia cunoștințelor in școlile vechi, unele de peste o mie și ceva de ani, aceasta trebuia făcută cu mare grijă, iar responsabilitatea ce revenea șefului școlii era foarte mare. Japonia a fost măcinată de un șir interminabil de războaie si conflicte interne ce vizau puterea și obținerea avantajului comercial și economic și a puterii în cele din urmă. În contextul acesta istoric, înțelegem de ce transmisia se făcea cu mare grijă și pe bucăți. Învățătura era prezentată diferit de maestru propriilor elevi din mai multe motive. În vechime, prin elevi se înțelegeau câțiva discipoli, membri al ACELUIAȘI clan sau familii. Cunoștiințele trebuia ținute și transmise în familie pentru a fi protejate. Cu timpul, au fost acceptați și alți oameni care nu aveau legături de sânge cu clanul a cărui învățătură o primeau.

Din ce se compunea această învățătură? În căutarea unui răspuns la o anumită problemă ce ținea de obicei de supraviețuire sau o de căutare spirituală profundă, practicantul se izola de lume și se dedica purificării prin post, ascezei și meditației. Mulți dintre căutători se ducea în temple aflate pe munții sacri (Kurama, Koya san, Hiei etc) pentru a primi vreun semn sau raspuns la ceea ce căutau. Semnele puteau veni sub forma unui vis sau a unui sentiment că lucrurile trebuiau făcute într-un anumit fel. Apariții sub formă de tengu, ființe supranaturale jumătate om-jumătate corb care îi ghidau pe cei care aveau o trăire profundă, erau foarte frecvente. Dovada o constituie numeroasele statui si inscripții care străjuiesc altarele de munte. Shintoismul, practica spirituală autohtonă japoneză, alături de budism și daoismul importate din China conviețuiau foarte bine, având multe învățături comune. În acea vreme, călugării erau păstrătorii învățăturii și cei mai literați oameni. Ca să citești și să înțelegi toate canoanele si scripturile budiste necesita o mare erdudiție și studiu continuu. Vocabularul religios fiind cel mai la îndemână, tehnicile sau revelațiile erau botezate cu denumiri ce aparțineau lexiconului budist, shintoist sau daoist. Astfel avem Shinto Ryu ( 神道流) – Transmisia Căii Divine; Tenshin Shoden Katori Shinto Ryu (天真正傳香取神道流) – Transmisia Celestă Directă a Căii Divine; Kukishin Ryu (九鬼神流) – Transmisia Divină a Celor 9 Spirite etc.

Acesta este punctul 0 de unde a pornit o tradiție. Revelația venea sub forma unei idei  unui gest, unei manifestări oarecare.  Ceva foarte simplu care trebuia înțeles și integrat în practica regulată cu corpul și mintea. Așadar, transmisia se realiza din interior către exterior. Interiorul fiind purificat și pregătit prin meditație, post, rugăciune, rezona cu planurile subtile de unde se manifesta Transmisia.   

Cu trecerea timpului, tehnicile și învățăturile ce formau esența unei anumite școli se diversificau. Supraviețuirea lor a fost dată de însăși eficacitatea demonstrată pe câmpul de luptă și de faptul că cel care le aplicase în confruntări s-a întors teafăr sau cel puțin viu pentru a le putea transmite mai departe. Cu alte cuvinte, dacă supraviețuiai, tehnica era practică. De aceea, ceea ce a rămas și s-a transmis până în ziua de azi sunt tehnici nealterate. Ele sunt practicate ca acum 1000 de ani, cu mici diferențe de la maestru la maestru, însă linia spirituală, energetică și filosofică inițială se păstrează nealterată.  Ceea ce contează e cel care le aplică și cum le înțelege în funcție de diferite variabile. 

Ca o paranteză, pe atunci nu exista sistemul de centuri și grade, așa cum îl cunoaștem noi in prezent. Acesta a fost introdus de către Jigoro Kano (1860 – 1938) odată cu creearea disciplinei sportive Judo (柔道 – Calea Supleții) cu scopul de a educa tinerii prin… sport. Atunci a apărut noțiunea de Cale (道 Do – cale, drum) ca ceva standardizat și social acceptat, cu norme clare de gestică și morală. Din păcate forma a devenit din ce în ce mai importantă, astfel că esențialul este lăsat undeva în uitare sau pierdut. Se ajunge astfel la paradoxul ca ceremonialul sa fie mai important decât esența. ”Ceremonialul omoară efectivitatea”. 

Cum se realiza transmisia de la maestru la discipol ? Transmisia era un proces în sine ce începea cu primul nivel (初伝 shoden – primul transfer), însă nu se termina la fel pentru toți elevii. Dintre totți elevii care treceau pragul unei școli, numai unul primea titlul de soke (首家 soke – cap de familie, șef de școală) atunci când maestrul își simțea sfârșitul aproape sau din alte motive. Învățătura era împărțită pe trei nivele: shoden, chuden și okuden (初伝 shoden – primul transfer/inițiere; 中伝 chuden – nivelul de mijloc;  奥伝 okuden – ințierea secretă).

Interesant era că prima tehnică din primul nivel al școlii era și cea care avea codificată în ea toată școala. În școlile clasice există expresia 初伝わ奥伝なり – Shoden wa okuden nari, care se traduce prin Prima transmise (nivel) este cea mai profundă transmisie sau Prima transmisie conține ultimul nivel. Aceasta implica practicarea primului nivel ca și cum ar fi ultimul, cu aceeași deschidere și seriozitate. Ultimul nivel își are rădăcina în primul nivel, în formele de bază. Cea mai profundă tehnică se trage din prima. Primul nivel conține semințele, forma de bază din care se dezvoltă ulterior următoarele nivele. Accentul se punea pe calitatea practicii și pe profunzimea ei. Doar cel ce practica cu dăruire ajungea să Vadă dincolo de forma exterioară. 

Trebuia îndrumare și experiență enormă ca discipolul sa reușească să înțeleagă nivelul ultim al școlii doar prin prisma primului nivel. Bineînțeles că era un test enrom de răbdare și de perseverență. De aceea foarte puțini ajungeau la ultimul nivel și doar unul ajungea moștenitorul școlii și intra în posesia tuturor densho-urilor deținute de fostul maestru(伝书 densho – scroll, sul de hârtie din orez pe care erau scrise în mod codificat diverse aspecte ale unei școli, astfel încât doar moștenitorul școlii le înțelegea).

Este greu pentru noi, ca europeni, să înțelegm acest lucru, însă mentalitatea japoneză, indiferen de arta la care facem referire, se bazeaza pe adâncirea și aprofundarea unui lucru, a unei idei prin practică și experiență personală. Noi suntem obișnuiți să credem ca progresul se datorează acumulării de cunoștințe. Am nivelul 1, hai să îl fac și pe al 2-lea, eventual pe al 3-lea în acelasi weekend, să fie. Datorită practicii îndelungate, ajungi să descoperi noi elemente și aplicații ale aceleiași idei inițiale. Aceasta duce la stadii mai avansate în practică și la o înțelegere și transformare interioară profunde.  

Transmisia putea lua diferite forme, în funcție de relația maestru-discipol, de determinarea discipolului de a aprofunda tehnica și de cât și cum decidea maestrul să transmită.

Câteva dintre metodele de transmitere: Jikiden (直伝) – transmitere directă, Taiden (体伝) – transmisia corporală, atunci când profesorul pune mâna pe tine efectiv și te conectează; memoria corpului este activată și rememorează senzatia; Naiden (内伝) – transmisia internă, rezervată anumitor discipoli din cadrul școlii; Kuden (口伝) – transmiterea orală, când profesorul îți spune ceva la ureche, nefiind scris nicăieri. Dar pricepi pentru că ai deja o oarecare experiență, etc.

Înainte de a examina îndeaproape cum se relaționează practica Reiki la sistemul școlilor tradiționale, ar mai fi de adăugat că tehnicile se împărțeau în Omote waza(表技)și Ura Waza ( 里技). Omote waza (表技) este ceea ce se vede, ceea ce se prezintă ”începătorilor” (a se citi și elevi care poate vin doar să spioneze și să fure secretele școlii) ca formă exterioară, nu neapărat eficientă. Ura Waza ( 里技) este ceea ce este intern, ce nu se vede. În principiu Ura waza apare ca urmare a practicii asidue, atunci când corpul, tehnica și corpul devin una. Atunci formele dispar, deși există în continuare ca și senzație internă, iar nivelul de măiestrie este mult mai mare.

După aceasta descriere rapidă a transmisiei în școlile tradiționale japoneze care nu se vrea exhaustivă, ci doar cu rol de ghidaj în aprofundarea metodei Reiki, să vedem cum se raporteaza metoda Reiki la sistemul de transmisie tradițional.

Nu voi insista asupra a ceea ce însemna Reiki, căci a fost explicată ideograma excelent în  multe cărți.

Avem un maestru fondator al transmisiei, Miako Usui sensei, care în urma căutărilor și studierea mai multor tradiții spirituale, printre care creștinism și budhism, nefiind mulțumit de răspunsurile primite, decide să se dedice unei practici de asceză de 21 de zile pe muntele Kurama. De remarcat hotărârea de a găsi răspunsul sau a muri. Doar cineva determinat și gata să renunțe la viață, poate găsi răspunsul la întrebări atât de profunde.

            Revelația de origine divină este clar o transmisie Shinden(神伝. Apoi urmează ani de practică și experimentări. Transmisia are loc apoi și prin instruirea altor persoane și numirea unui succesor (sau a mai multora, in cazuri excepționale) Treptat sistemul a fost mai mult sau mai puțin standardizat pentru a-l face mai accesibil maselor largi.

Putem vedea aici tehnicile exterioare, formale, accesibile tuturor, indiferent de sensibilitatea palmelor și deschiderea meridianelor. Esența învățăturilor este acolo și trebuie practicată, ca și formă. Simpla practică a formei duce mai departe la transcenderea ei. Un concept foarte interesant, propriu școlilor tradiționale este secvența Shu – Ha – Ri (守破离) .

  1. Învățarea tehnicii conform modelului (型kata) și respectarea regulilor. Elevul nu are înțelegerea necesară asimilării tehnicii, de aceea trebuie urmate modelele standardizate. ( 守 shu).
  2. Integrarea tehnicilor și exprimarea lor din interior, tiparele inițiale nu mai sunt atât de importante și sunt sparte (破 ha).
  3. Tiparele nu mai există, mintea, corpul și tehnica sunt un tot unitar și practicantul deja a atins un punct al creativității și înțelegerii profunde în care poate manifesta învățătura cum simte păstrând esența transmisiei (离ri).

Ultima etapă nu este posibilă fără parcurgerea primelor două. Excepție făcând maestrul fondator, desigur.

Știm că statutul femeii în societatea japoneză era, și pe alocuri este în continuare, mult inferior bărbatului. Era foarte rar, dar nu imposibil, ca o femeie să reușească să răzbată într-un sistem închis și să transmită învățătura mai departe. Takata sensei, pe lângă faptul că era femeie, avea și dezavantajul de a fi născută pe alte meleaguri decât cele nippone, fiind nisei (二世), adică a doua generație de cetățeni de etnie japoneză născuți în afara țării. Însă prin recomandări, care au un rol foarte imprtant în societatea ierarhizată japoneză, Hayashi sensei a acceptat-o ca discipol, ba mai mult, i-a și acordat onoarea de continuator al sistemului Usui Reiki Ryoho.

Încă un detaliu, care ar putea ajuta la înțelegerea modului de predare și inițiere al doamnei Takata, care se pliază perfect pe modelul de transmisie tradițional. Fiind deținătoarea întregii linii de transmisie, a putut, în mod cert să aleagă cum să inițieze și pe cine să inițieze în funcție de relația Maestru-Discipol și ceea ce simțea în legătură cu cei cărora le transmitea reiki.

În urma acestei scurte analize, putem avea o imagine mai clară a modului cum a avut loc transmisia în cazul Usui Reiki Ryoho. Avem Sursa (planul transcendent), apoi Maestrul fondator, Mikao Usui, căruia i s-a revelat informația în urma ascezei și purificării și metoda propriu-zisă de vindecare cu ajutorul energiei Spirituale (Reiki), creată de Usui – Usui Reiki Ryoho.

Interesant este că ideograma ho (法 – metodă, mod, principiu) este compusă tot din ”apa” care se mișcă, merge. Astfel, că metoda este ceva ce se adaptează, și poate fi folosită ca un instrument practic în funcție de înțelegerea, bunul simț și nevoia celui care lucrează cu metoda reiki. 

În speranța că s-a mai făcut puțină lumină în modul de înțelegere al transmisiei, închei cu cele 5 percepte din învățăturile ezoterice din muntele Kurama, așa cum sunt preluate în școala Kukishin Ryu:

”Un războinic puternic nu poate învinge un războinic tehnic,
 Un luptător tehnic nu poate învinge războinicul care înțelege Principiile tehnicii,
 Cel care cunoaște Principiile nu poate învinge Războinicul Înțelept 智者
 Războinicul Înțelept nu poate învinge Înțelepciunea Divină神力.

De aceea Puterea și Forța (剛 Go) nu sunt nimic în fața tehnicii (理 Ri) corect folosite.
Oricât de tehnic ar fi cineva, va pierde în fața celui care cunoaște principiul (法 Ho)
Dar și acesta este neputincios în fața Înțelepciunii (智Chi)
Grație Înțelepciunii se pot obține Virtuțiile Divine (神 Shin)”

Kuki Kunaidayu Kiyotaka al 7-lea maestru al Kukishin Ryu
九 鬼 宮内 大 輔 浄 隆

Bibliografie:

Albu Mihai, Reiki, O metodă practică, Ed. Citește Sănătos, București, 2014.

Fueston N. Robert, Reiki: Transmissions of Light, Volume1. The History and System of Usui Shiki Reiki Ryoho, Ed. Lotus Press, Wisonsin, 2017.

Zoughari Kacem, The Secret History of Ninjutsu. The Ninja – Ancient Shadow Warrior of Japan, Ed. Tuttle Publishing, Singapore, 2010.

Articol de Sebastian Micu

Suedia

Email: auroraterapi@gmail.com

sursa imagini: Internet.